Neajutorare învățată, în psihologie, o stare mentală în care un organism forțat să poarte stimuli aversivi sau stimuli care sunt dureroși sau altfel neplăcuti, devin incapabili sau nevoiți pentru a evita întâlnirile ulterioare cu acești stimuli, chiar dacă sunt „evadabili”, probabil pentru că a aflat că nu poate controla situația.
Olandeză Height — Klaas Fopma / Redux
Teoria neputinței învățate a fost conceptualizată și dezvoltată de psihologul american Martin EP Seligman la Universitatea din Pennsylvania la sfârșitul anilor 60 și 70. În timp ce desfășurau cercetări experimentale privind condiționarea clasică, Seligman a descoperit din greșeală roșu că câinii care au primit șocuri electrice inevitabile nu au reușit să ia măsuri în situații ulterioare – chiar și în cele în care evadarea sau evitarea a fost de fapt posibilă – în timp ce câinii care nu au primit șocurile inevitabile au acționat imediat în situații ulterioare. Experimentul a fost replicat cu subiecți umani (folosind zgomot puternic spre deosebire de șocurile electrice), rezultând rezultate similare. Seligman a inventat termenul de neputință învățată pentru a descrie așteptarea că rezultatele sunt incontrolabile.
Neajutorarea învățată a devenit de atunci un principiu de bază al teoriei comportamentale, demonstrând că învățarea anterioară poate duce la o schimbare drastică a comportamentului și căutând să explice de ce indivizii pot accepta și rămâne pasivi în situații negative, în ciuda capacității lor clare de a le schimba. În cartea sa Helplessness (1975), Seligman a susținut că, ca urmare a acestor așteptări negative, alte consecințe pot însoți incapacitatea sau lipsa de dorință de a acționa, inclusiv stima de sine scăzută, eșecul cronic, tristețea și boala fizică. Teoria neajutorării învățate a fost, de asemenea, aplicată multor condiții și comportamente, inclusiv depresie clinică, îmbătrânire, violență domestică, sărăcie, discriminare, părinți, realizări academice, abuz de droguri și alcoolism. Criticii, cu toate acestea, au susținut că o serie de concluzii diferite pot fi trase din experimentele lui Seligman și, prin urmare, generalizări largi, cele mai frecvent întâlnite în zonele depresiei clinice și a realizărilor academice, sunt nejustificate. De exemplu, aplicarea teoriei asupra depresiei clinice este privită ca o simplificare excesivă a bolii, care nu ține cont de procesele cognitive complexe implicate în etiologia, severitatea și manifestarea acesteia.