Ironie dramatică

Ironia dramatică, un dispozitiv literar prin care înțelegerea publicului sau a cititorului a evenimentelor sau a indivizilor dintr-o operă o depășește pe cea a personajelor sale. Ironia dramatică este o formă de ironie care se exprimă prin structura unei opere: conștientizarea publicului cu privire la situația în care personajele unei opere există diferă substanțial de cea a personajelor, iar cuvintele și acțiunile personajelor iau, așadar, o semnificație diferită – adesea contradictorie – g pentru public decât pentru personajele operei. Ironia dramatică este cel mai adesea asociată cu teatrul, dar exemple ale acesteia pot fi găsite în toate literele și artele spectacolului.

Ironia dramatică abundă în operele de tragedie. În Oedipus Rex al lui Sofocle, de exemplu, publicul știe că actele lui Oedip sunt greșeli tragice cu mult înainte de a-și recunoaște propriile erori. Scriitorii occidentali ale căror opere sunt citate în mod tradițional pentru utilizarea lor inteligentă a ironiei dramatice includ William Shakespeare (ca în încrederea lui Othello a trădătorului Iago din piesa Othello), Voltaire, Jonathan Swift, Henry Fielding, Jane Austen, Thomas Hardy și Henry James, printre multe altele. Ironia dramatică poate fi găsită și în lucrări precum nuvela lui O. Henry „Darul magilor” și povestea lui Anton Cehov „Doamna cu câinele”.

Ironia dramatică este frecvent contrastată cu ironia verbală. Primul este încorporat în structura unei opere, în timp ce acesta din urmă operează de obicei la nivelul cuvintelor și propozițiilor care sunt înțelese de public sau de cititori pentru a avea semnificații diferite de cuvintele în sine atunci când sunt interpretate literal. (Sarcasmul poate fi considerat o formă de ironie verbală.) Ironia dramatică este, de asemenea, uneori echivalată cu ironie tragică, ironie situațională sau ironie structurală; Toți acești termeni sunt, de asemenea, uneori înțelese că există într-o ierarhie care stabilește diferențe înguste de semnificație între ei.