esenă, membru al unei secte religioase sau frății care a înflorit în Palestina de la aproximativ secolul al II-lea î.Hr. până la sfârșitul secolului I d.Hr. Noul Testament nu le menționează și relatările date de Iosif, Filon din Alexandria și Pliniu cel Bătrân diferă uneori în detalii semnificative, indicând probabil o diversitate care a existat în rândul esenienilor înșiși.
Esenienii grupați în comunități monahale care , în general, cel puțin femeile excluse. Proprietatea era ținută în comun și toate detaliile vieții de zi cu zi erau reglementate de oficiali. Esenienii nu au fost niciodată numeroși; Pliniu și-a stabilit numărul în jur de 4.000 în ziua sa.
La fel ca fariseii, esenienii au respectat cu meticulozitate Legea lui Moise, sabatul și puritatea ritualului. Ei profesau, de asemenea, credința în nemurire și pedeapsa divină pentru păcat. Dar, spre deosebire de farisei, esenienii au negat învierea trupului și au refuzat să se cufunde în viața publică. Cu puține excepții, au evitat închinarea la Templu și s-au mulțumit să ducă o viață ascetică a muncii manuale în izolare. Sabatul a fost rezervat pentru rugăciunea și meditația de-o zi pe Tora (primele cinci cărți ale Bibliei). Jurămintele au fost respinse, dar odată luate nu au putut fi anulate.
După un an de probă, prozeliții au primit emblemele lor eseniene, dar nu au mai putut participa la mesele comune încă doi ani. Cei care s-au calificat pentru aderare au fost chemați să jure pietate lui Dumnezeu, dreptate față de oameni, ură față de minciună, dragoste de adevăr și respectarea fidelă a tuturor celorlalte principii ale sectei eseniene. Ulterior, noilor convertiți li sa permis să ia mesele de prânz și de seară în tăcere cu ceilalți.
În urma descoperirii pergamentelor de la Marea Moartă (sfârșitul anilor 1940 și 1950) în vecinătatea Khirbat Qumrān, majoritatea savanților au fost de acord că comunitatea Qumrān (q.v.) era eseniană.