Conciliul Vatican II, numit și Vatican II, (1962–65), al 21-lea conciliu ecumenic al Bisericii Romano-Catolice, anunțat de Papa Ioan XXIII la 25 ianuarie 1959, ca mijloc de reînnoire spirituală pentru biserică și ca ocazie pentru creștinii separați de Roma să se alăture într-o căutare a unității creștine. Comisiile pregătitoare numite de papa au pregătit o agendă și au elaborat proiecte (scheme) de decrete pe diferite teme. La deschiderea sinodului la 11 octombrie 1962, papa i-a sfătuit pe părinții sinodului să încerce să răspundă nevoilor pastorale ale bisericii. Cei chemați la conciliu includeau toți episcopii catolici și anumiți alți demnitari ai bisericii. Invitați la ședințele consiliului, dar fără drept de vot, au fost un număr de observatori din bisericile și comunitățile creștine majore separate de Roma și un număr de catolici numiți auditori.
Keystone / FPG
Munca comisiilor pregătitoare fusese făcută de membrii Curiei (birocrația papală); odată deschis consiliul, totuși, părinții consiliului din diverse părți ale lumii au fost adăugați la comisii. Decretele revizuite care au ieșit din discuțiile consiliului și activitatea comisiilor extinse au avut tendința de a avea un punct de vedere mai progresist. Activitatea sinodului a continuat sub conducerea succesorului Papei Ioan, Paul al VI-lea, iar sesiunile au fost convocate în fiecare toamnă până când lucrările sinodului au fost finalizate la 8 decembrie 1965. Șaisprezece documente au fost adoptate de părinții sinodului.
„Constituția dogmatică asupra Bisericii” reflectă încercarea părinților conciliului de a utiliza termenii biblici mai degrabă decât categoriile juridice pentru a descrie biserica. Tratamentul structurii ierarhice a bisericii contrabalansează oarecum accentul monarhic al învățăturilor Conciliului Vatican II asupra papalitatea prin acordarea de greutate rolului episcopilor. Învățătura constituției cu privire la natura mirenilor (cei care nu se află în ordinele sfinte) a fost menită să ofere baza chemării laicilor la sfințenie și să participe la vocația misionară Prin descrierea bisericii drept poporul lui Dumnezeu, un popor pelerin, părinții consiliului au oferit justificarea teologică pentru schimbarea stării defensive și inflexibile. Aceasta a caracterizat o mare parte din gândirea și practica catolică încă de la reforma protestantă.
„Constituția dogmatică asupra revelației divine” încearcă să raporteze rolul Scripturii și al tradiției (învățătura postbiblică a bisericii) la comunele lor origine în Cuvântul lui Dumnezeu care a fost încredințat bisericii. Documentul afirmă valoarea Scripturii pentru mântuire, menținând în același timp o atitudine deschisă față de studiul științific al Bibliei.
„Constituția despre Sfânta Liturghie” stabilește principiul unei participări mai mari a laicilor la celebrarea Liturghiei și autorizează schimbări semnificative în textele, formele și limbajul folosit în celebrarea Liturghiei și administrarea sacramentelor.
„Constituția pastorală asupra Bisericii în lumea de azi” recunoaște schimbările profunde pe care le experimentează umanitatea și încearcă să raporteze conceptul bisericii despre sine și despre revelație la nevoile și valorile culturii contemporane.
Consiliul a promulgat, de asemenea, decrete (documente privind întrebări practice) privind îndatoririle pastorale ale episcopilor, ecumenismul, bisericile de rit oriental, slujirea și viața preoților, educația pentru preoție, viața religioasă, activitatea misionară a bisericii, apostolatul laicilor și mijloacele de comunicare socială. Mai mult, au fost produse declarații (documente privind anumite probleme) privind libertatea religioasă, atitudinea bisericii față de religiile necreștine și despre educația creștină. Aceste documente reflectau reînnoirea în diferite domenii ale vieții bisericești începute cu zeci de ani înainte de Papa Ioan – biblic, ecumenic, liturgic, apostolat laic. Impulsul documentelor și al deliberărilor consiliului în general se simțise la începutul anilor 70 în aproape fiecare domeniu al vieții bisericești și a pus în mișcare multe schimbări care poate nu au fost prevăzute de părinții consiliului.