Celula T Helper, numită și celulă CD4 +, celulă T helper sau limfocit T helper, tip de celulă albă din sânge care servește ca mediator cheie al funcției imune. Celulele T Helper joacă un rol central în răspunsurile imune normale, producând factori care activează practic toate celelalte celule ale sistemului imunitar. Aceste celule includ celule B, care produc anticorpi necesari pentru combaterea infecției; celule T citotoxice, care ucid celulele care transportă agenți infecțioși; și macrofage și alte celule efectoare, care atacă agenții patogeni invadatori (agenți cauzatori de boli). Celulele T Helper exprimă pe suprafața lor o proteină numită CD4. Această proteină joacă un rol critic în activarea celulelor T helper prin legarea moleculelor complexului de histocompatibilitate majoră (MHC) de clasa II, care se specializează în a ajuta sistemul imunitar să recunoască substanțele străine.
Celulele T Helper nu sunt un grup uniform de celule, ci mai degrabă pot fi împărțite în două subpopulații generale – TH1 și celulele TH2 – care au o chimie și o funcție semnificativ diferite. Aceste populații se pot distinge prin citokinele (mesagerii chimici) pe care le secretă. Celulele TH1 produc în principal citokinele gamma interferon, factorul de necroză tumorală-beta și interleukina-2 (IL-2), în timp ce celulele TH2 sintetizează în principal interleukinele IL-4, IL-5, IL-6, IL-9, IL- 10 și IL-13. Rolul principal al celulelor TH1 este de a stimula răspunsurile mediate de celule (cele care implică celule T citotoxice și macrofage), în timp ce celulele TH2 ajută în principal la stimularea celulelor B pentru a produce anticorpi.
Celulele T Helper devin activate prin un proces cu mai multe etape, care începe cu celule care prezintă antigen, cum ar fi macrofagele. Aceste celule ingeră un agent infecțios sau o particulă străină, îl degradează parțial și exportă fragmente din acesta – adică antigene – pe suprafața celulei. Acolo particulele sunt prezentate în asociere cu molecule MHC de clasa II. Un receptor de pe suprafața celulei T ajutătoare se leagă apoi de complexul antigen MHC. În etapa următoare, activarea celulelor T helper se desfășoară într-unul din două moduri: fie prin stimularea de către o citokină, fie printr-o reacție costimulatoare între o proteină de semnalizare cunoscută sub numele de B7, găsită pe suprafața celulei care prezintă antigen și proteina receptorului CD28, pe suprafața celulei T helper.
Rezultatul general al activării celulelor T helper este o creștere a numărului de celule T helper care recunosc un antigen specific și mai multe citokine ale celulelor T sunt produse. Citokinele au alte consecințe, dintre care una este că IL-2 permite activarea și multiplicarea celulelor T citotoxice sau reglatoare care recunosc același antigen. În cazul celulelor B, odată ce o celulă T ajutătoare a fost activată de un antigen, devine capabilă să activeze o celulă B care a întâlnit deja același antigen. Citokinele secretate de celulele T ajutătoare pot interacționa, de asemenea, cu celulele B și pot oferi stimulare suplimentară.